Se făcuse aproape dimineață când dormitorul directorului a căpătat o liniște mormântală. Občinele străluceau în amalgamul pământ escroc, dar pentru el, noaptea nu cucerise în totalitate spectrul coșmarurilor. Încă de la prima rază a soarelui, mintea i se încărcase cu o teamă gata să explodeze la cea mai mică atingere a realității.

În săptămâna care a urmat incidentului, viața în spital continuase cu o normalitate aparentă. Nicio altă petrecere, nicio altă glumă despre “fata de la morgă”. Însă zilnic, la prânz, când colecționau semnăturile în registrul morgii, numele ei apărea ca semn că fusese la lucru încă o zi… O semnătură clară, intactă, dar fără nicio persoană reală în spital. Și angajații noi, neobișnuiți cu atmosfera apăsătoare, fugeau după săptămână, fără să simtă nimic, dar auzeau. Un ecou al pașilor pe coridor, o ușă care scârțâia exact cum descria directorul. Mărturii: “Mi s-a părut că aud un suspin în morgă…” sau “Simțeam o prezență în fața vitrinei cu urne…” — și toate fuseseră invalidate, catalogate drept imaginație activă. Dar directorul asculta tacit, înfricoșat de întuneric și de glasuri pe care nu avea curaj să le relateze.

Vinerea aceea, directorul intră în biroul său mai târziu decât de obicei. Simți că lipsea ceva. Cu tremur, luă registrul morgii de pe birou — acolo în dreptul zilei curente — semnătura ei nu exista. Un leagăn ușor de ușă, un freamăt în hol… Apoi, ușa se închise cu un pocnet abrupt.

A rămas blocat, iar telefonul i s-a revărsat din mână. Clap! Clap, clap! — pași se ridicau pe scară, apoi coborau. În aer, miros de țigară și amețeală de mosc. O voce joasă, fără ecou, șoptea numele lui.

Bănuielile îl înghețau: după atâtea semnături… ea apăruse, într-adevăr, de dimineață. Dar cum ar fi putut exista fără trup? El se ridică înspăimântat și se furișa în coridor. Liniștea se prefăcea cu fiecare pas într-o tiranidă apăsătoare. Ușa morgii era deschisă.

Și acolo, pe podea, o sursă slabă de lumină – o lumânare fosforescentă – schițase înfățișarea ei palidă din umbra umbrelor. Turnării rece se prelingeau în colțuri de perete. Directorul încercă să spună ceva: „Răi-mi e, te rog dă-mi pace…”

Dar ea apăru din spate, aproape din pereți. Aplecată la masa de disecție, cu un instrument rece în mână, își întoarse capul cu precizia unei marionete mecanice. Ochii, plini de o neabătută silă și milă în același timp, se lipeau de ai lui.

— Nu te-am uitat — spuse ea. — Mulți cred că dispar noi, ceilalți. Dar eu am nevoie de tine.

Directorul, ținându-se de șervețel, încuviință cu glas firav, dar tremurat: „Nu știu ce vrei de mine.”

— Să vii — șopti ea. — E timpul tău să mergi cu mine.

Pentru un moment, burta lui înghețase. A rămas inactiv, incapabil să mai gândească. Apoi, ceva s-a rupt — o ultimă răbufnire de curaj. A dat înapoi, împingând ușa. „Nu! Nu ai putere…”

Dar acolo era un prag invizibil. În acel moment – o lumină orbitoare, un șuierat pe care asistentul de la supraveghere îl auzise. S-a repezit, a văzut ușa despărțită, un corp căzut, iar pe podea lumânarea încă arzând.

Directorul tremura. „Unde sunt? Ce ai făcut?” a strigat el, dar ea dispăruse.

Lecția care i se întipărise în suflet era următoarea: jocul cu lumea nevăzută nu se termină niciodată — ea părea o făptură între lumi. Un ghid către un alt domeniu, folosindu-se de chemarea lui. Știa că corpul îi era încă acolo — cât de mucos, cât de străin îi părea — dar prezența ei absoluese timp și spațiu. În momentul acela, el a înțeles: ea nu fusese niciodată cu adevărat salvată de dincolo. Chemarea lui fusese rugăminte. În schimb, ea i-a cerut drept mulțumire sufletul.

Ziua următoare, directorul favorite curățenia morgii. Să strângă jurnalele, să le arhiveze. Pentru prima dată, semnătura fetei nu se regăsi în cele două luni de istorie. Se simți pentru o clipă usurat. Până ce o rană nevindecată îi apăru în inimă.

Apoi, într-o dimineață, chiar înainte de ședința de dimineață, fetele de la birou au observat ceva pe oglinda ușii directorului. O propoziție scrisă cu abur:

„Ne vom reîntâlni.”

Lipsit de glas, el atinse cu palma umedă cuvintele. Sediul părea surd, dar trupul îi tremura. Atât. Nu se spusese nici un cuvânt, doar un ecou. Uneori oamenii spun că mai simt o siluetă albă în preajmă, de parcă ea păzește holurile spitalului. Nimeni nu știe dacă e real sau doar o umbră a fricii.

Dar directorul… el știe. Știe că a chemat-o. Știe că destinul lui e pecetluit.

Și, undeva în tăcerea care-l înconjoară, o așteaptă.