Felix s-a apropiat de Maria, încercând un zâmbet șovăielnic.
— Arăți… diferit, a spus el, evitând privirea ei.
— Da, și mă simt diferit, a răspuns Maria cu calmul unei femei care știe, în sfârșit, cine este.

Clara dădea din cap, ca și cum aproba tăcut schimbarea, dar vocea i-a fost tăioasă:
— Bine că te-ai pus pe tine la punct. Copiii par bine îngrijiți, în sfârșit.

Maria nu a răspuns imediat. Își luase timp, învățase să nu mai reacționeze impulsiv, să nu mai justifice totul.
— Copiii mei au fost mereu bine îngrijiți. Dar acum au o mamă care nu se mai uită în jos.

Felix a privit în jurul apartamentului, remarcat curățenia impecabilă, florile de pe balcon, și vibrația de calm. Nu era nimic din haosul unei case „lăsate baltă”, cum poate își imaginase.

— Maria, știu că… am greșit. Nu am vrut să te rănesc.

Ea l-a privit tăios:
— Nu ai spus nimic când mama ta a anunțat că pleacă cu tine. Ai lăsat tăcerea ta să vorbească în locul tău. Și ce a spus ea? Că îți pasă mai mult de confortul ei decât de sănătatea mamei copiilor tăi. Asta a fost alegerea ta, nu doar a ei.

Felix a oftat și s-a lăsat pe marginea canapelei. Copiii se uitau la el, curioși, dar distanți.

— Nu e ușor să refuzi o mamă…
— Dar e mai ușor să-ți abandonezi soția? a întrebat Maria, calm, fără să ridice vocea.

Clara a intervenit, deranjată de tonul conversației.
— Gata, ajunge cu reproșurile. A fost doar o vacanță. Ai avut timp să „te regăsești”, după cum spui. Să nu dramatizăm.

Maria s-a întors către Clara, cu un zâmbet fin, rece.
— A fost mai mult decât o vacanță. A fost o lecție. Pentru toți. Tu ai avut grijă de nervii tăi, eu de sufletul meu. Și cred că am ieșit mai câștigată.

Clara s-a înroșit, dar nu a mai spus nimic.

Felix s-a ridicat.
— Putem vorbi, doar noi doi?

Maria a încuviințat din cap și l-a condus pe balcon. Soarele apunea, lăsând o lumină caldă peste oraș.

— Maria… m-am gândit mult la tine. La noi.
— Te-ai gândit în timp ce-ți bronzai spatele cu mama?

Felix a închis ochii, jenat.
— N-am știut cum să reacționez. Mama m-a pus într-o poziție…
— Slabă scuză. Nu mai ai douăzeci de ani. Ai familie. Ai ales să nu fii alături de ea.

Liniște. Se auzeau păsările și zgomotele vagi ale orașului.

— Vreau să repar totul. Vreau să fim din nou o familie.

Maria l-a privit lung. Nu mai era femeia care îl aștepta noaptea, plângând în tăcere. Nu mai era aceea care accepta orice pentru „binele familiei”.

— Eu nu vreau să mă întorc la ce a fost. Vreau ceva nou. Vreau un partener care mă vede. Care mă alege. Nu doar când e confortabil, ci și când e greu.

— Și dacă încerc să fiu acel om? a întrebat el, cu o urmă de speranță.

— Atunci va trebui să-mi arăți, nu doar să-mi spui. Cu timpul. Cu faptele.

El a dat din cap, încet.
— Îți dau timp. Și rămân aproape. Dacă mă vei vrea înapoi, eu voi fi aici.

Au intrat înapoi. Copiii se jucau cu cuburi. Clara stătea pe canapea, vizibil plictisită.

— Noi plecăm, a spus Felix. S-a uitat la mama lui. — Te conduc până acasă.

Clara a vrut să protesteze, dar nu a îndrăznit.
— Bine.

Au ieșit. Maria a închis ușa după ei, calmă. S-a uitat la ceas. Mai avea o oră până când copiii trebuiau culcați.

A deschis laptopul. Avea un raport de terminat. De când lucra în firmă, simțea că lumea i s-a deschis. Nu era ușor — dar era al ei.

Copiii au venit lângă ea.

— Mami, putem citi povestea cu dragonul înainte de somn?
— Sigur, puiule. Dar tu o citești, iar eu doar ascult, bine?

Au râs.

Viața ei nu mai era perfectă pe hârtie — dar era autentică. Și cu fiecare zi, Maria simțea că își scrie propria poveste. Nu una în care joacă doar un rol, ci una în care este autoarea.

Și încă nu ajunsese la final. Dar pentru prima dată… nu se temea deloc de ce urma.