Oana, 28 de ani, locuia singură în Brașov, într-un apartament modest. Se întorcea târziu de la muncă și, într-o seară, s-a așezat pe o bancă în fața blocului să-și termine țigara. Atunci l-a văzut prima dată.
Un bărbat înalt, cu o atitudine liniștită, îmbrăcat în negru, care părea că ieșise dintr-un film. I-a zâmbit discret. Nu a spus nimic. A doua seară, la aceeași oră, el era din nou acolo. Și tot așa.
După câteva nopți, au început să vorbească. Îi știa toate gândurile. Vorbea puțin, dar fiecare cuvânt avea greutate. Îi spunea că o cunoaște „de mult” și că a așteptat „momentul potrivit”. Oana se simțea protejată. Viu atrasă. Ireal de conectată.
Dar el apărea doar noaptea. Iar când a încercat să-l vadă ziua, nu a mai dat de el. Nici urmă. A cerut ajutorul unei prietene care lucra la un spital din oraș, pentru că el îi spusese un detaliu vag despre un accident vechi. Ce a descoperit a lăsat-o fără aer.
Numele lui era într-un dosar medical. Murise acum 7 ani. Lovit mortal de o mașină. Noaptea. La 00:00. În fața aceluiași bloc.
A încercat să-l caute din nou. A stat pe bancă, nopți la rând. Nu a mai apărut niciodată.
Pe telefonul ei, într-o notiță necreată de ea, a găsit un mesaj:
„Mulțumesc că m-ai ținut în viață încă puțin. Acum pot pleca.”
Această poveste este o ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.