Toată sala încremeni. Cuvintele lui Tom păreau să fi tăiat aerul în două. Oaspeții au rămas cu paharele suspendate la jumătate, ca într-un tablou înghețat. Marta s-a întors brusc cu spatele, încercând să dispară în mulțime. Mama își acoperise gura cu palma. Tata privea în gol, de parcă încerca să proceseze ce tocmai auzise.

Eu stăteam acolo, în mijlocul sălii, simțind cum toate privirile sunt îndreptate spre mine. Fața îmi ardea, inima bătea neregulat. Un fior de gheață mi-a trecut prin spate. Nu mai auzeam nimic. Doar ecoul vocii lui Tom repetând obsesiv: „Mă dezgusti… mă dezgusti…”

Am făcut un pas înapoi. Apoi încă unul. Am simțit cum rochia mi se încurcă printre pași, cum podeaua se clatină ușor sub tocurile mele. Am vrut să spun ceva, să-i cer o explicație, dar buzele mi se mișcau fără sunet.

— Lili… — am auzit vocea mamei, dar părea venind de departe, ca dintr-un vis.

Am ieșit din sală fără să privesc înapoi. Aerul rece din hol m-a izbit ca un pumn în piept. M-am sprijinit de perete, încercând să respir. Ușa s-a trântit în urma mea, semn că Tom mă urmase.

— Lili, stai! — a spus el, dar vocea lui era goală. Nu conținea regret. Nu conținea nimic.

M-am întors încet și l-am privit pentru prima oară cu adevărat în ochi. Erau goi. Ca ai unui om care plecase de mult, doar că uitase să-și anunțe plecarea.

— De ce? — am întrebat.

— Pentru că așa simt. N-am mai suportat să trăiesc o minciună. A fost o greșeală din prima zi. M-am căsătorit din milă. După accident… n-am mai știut cum să ies. Dar azi, cu toate luminile astea, cu toți oamenii aplaudând o iluzie… mi-a ajuns.

Mi-am mușcat buza ca să nu țip. Un gust de sânge mi-a umplut gura. Mă durea fiecare cuvânt. Fiecare pauză.

— Și Marta? Ea face parte din… „adevăr”?

N-a răspuns. Doar a privit în jos.

— Văd. Ai fi putut pleca. Ai fi putut spune. Dar ai ales să mă umilești în fața tuturor. Ai așteptat ziua asta ca pe o răzbunare. Sau poate un spectacol. Felicitări, Tom. Ai reușit.

M-am întors și am pășit înapoi spre sală. Oamenii se mișcau acum stânjeniți, vorbind în șoaptă. Muzica nu reîncepuse. Unii își luau paltoanele. Alții se făceau că vorbesc la telefon.

Am urcat pe scenă. Fără microfon, fără regie. Doar eu și tăcerea.

— Dragi prieteni… știu că nu așa trebuia să fie seara asta. Știu că mulți dintre voi ați venit din alte orașe, v-ați făcut timp, v-ați pregătit. Vreau să vă mulțumesc. Vreau să vă cer iertare pentru ce ați fost nevoiți să vedeți și să auziți. Dar mai vreau să spun ceva.

Mi-am ridicat privirea și am căutat chipurile celor pe care-i iubeam. Părinții. Prietena mea Sofia. Unchiul Matteo. Oameni care m-au ținut de mână în spital, care m-au încurajat să merg mai departe când medicii nu-mi dădeau șanse.

— Eu trăiesc. Și azi nu e despre el. Azi e despre mine. Despre faptul că sunt vie. Că mi-am pus în picioare pantofii preferați și m-am privit în oglindă fără teamă. Că n-am lăsat accidentul să mă distrugă, și n-am să-l las nici pe el.

Aplauzele au început timid. Apoi au devenit tot mai puternice. Oamenii se ridicau în picioare. Am simțit căldura lor, sprijinul lor. Într-un colț, Marta dispăruse. Iar Tom… Tom nu mai conta.

Am părăsit scena și m-am dus direct la bar. Am cerut un pahar de șampanie. L-am ridicat în aer.

— Pentru viață, — am spus doar, și oamenii au repetat în cor: Pentru viață!

Seara nu s-a încheiat. Prietenii mei au pus din nou muzică. Sofia a început să danseze și m-a tras după ea. Am râs. Am plâns. Am dansat. Și undeva între rândurile acelei nopți, am știut: începusem să renasc.

Două zile mai târziu, Tom îmi trimisese un mesaj. Scurt, sec: Îmi pare rău. Vreau să vorbim.

Nu i-am răspuns. În schimb, mi-am făcut bagajele. Am lăsat pe pat verigheta și o poză de la nuntă, pe care am scris cu un stilou auriu: Mulțumesc pentru lecție.

Am plecat într-un oraș de coastă, unde marea e mereu agitată, dar sinceră. Mi-am găsit un apartament mic, cu ferestre mari și liniște. În fiecare dimineață, beau cafeaua privind valurile. Scriu. Mă caut. Mă regăsesc.

Uneori, rana mai doare. Uneori, mă trezesc în mijlocul nopții cu gustul acelei seri pe buze. Dar apoi respir adânc și îmi amintesc: nu sunt ceea ce mi s-a întâmplat. Sunt ceea ce am ales să devin după.

Și am ales să trăiesc.