La ora trei și șaptesprezece, Ana ridica tabelele de tură în biroul îngust de la capătul depoului. Afară, tramvaiele adormite se strângeau în șiruri, cu ochii lor roșii stinși. Mirosea a ulei ars, a metal umed și a cafea uitată. Deodată, telefonul a vibrat. A privit ecranul și inima i s-a oprit. „Matei”. Literele erau aceleași din agenda ei de acum zece ani, când părul îi avea încă luminițe de soare și nu de neon. A apăsat. A intrat o înregistrare audio. „Nu aprinde lumina,” a zis vocea. Era el? Era un ecou? În fundal, un clinchet ritmic, metalic, ca o barieră de cale ferată bătută de vânt, și un mormăit greu de locomotivă. Apoi, șoaptă: „Kilometrul treizeci și opt. Nu întârzia.”
A ieșit în ploaie fără umbrelă, cu haina galbenă aruncată pe umeri. Bălțile au înghițit strada, iar lumina de la felinare s-a spart în cioburi pe asfalt. Zece ani de liniște, zece ani de fotografii prăfuite, zece ani în care a trecut la „d.” lângă „soț”: Dorin, accident, ploaie la fel ca acum. Matei dispăruse pe o linie industrială, la margine de oraș, într-o după-amiază în care nimeni n-a mai apucat să spună „întoarce-te înainte de cină”. O liniște încăpățânată îi crescuse în casă, ca mușchiul pe pereții reci. Iar acum, o voce.
A luat ultimul autobuz de noapte spre periferie. Geamurile, aburite de respirația câtorva oameni gri, reflectau ca niște oglinzi murdare umbre care își mutau singure locul. Șoferul asculta un post de radio vechi, unde cineva cânta din armonică o melodie de pe vremuri. Un semn? Nu credea în semne, dar le număra. A coborât la poarta fostei fabrici de zahăr, acolo unde linia ferată se pierdea după un gard rupt. Un indicator ruginit ținea minte un număr: 38. Ploaia se subțiase până la o ceață udă.
Clinchetul a venit dinspre barieră, același ritm din înregistrare, aceeași bătaie de metronom pentru un sfârșit de lume industrială. Ana a ridicat telefonul și a dat play din nou. „Nu aprinde lumina.” Ceva, în felul în care respira vocea, în felul în care mușca din consoane, i-a înțepat pielea cu ace mici. O recunoștea. Era Matei? Sau era ceva din ea, care imitase odată râsul lui, mersul lui, tăcerile lui? A făcut câțiva pași pe traversele umede. Aerul mirosea a rugină și a mentă sălbatică. De sub un vagon parcat, cineva a tușit.
„Hei?” a spus, aplecându-se. O mână mică, murdară de ulei, a apărut prima, apoi un chip înghețat, cu ochi mari. Un băiat de vreo opt-nouă ani. Sângera la genunchi, iar în buzunar avea o armonică albastră. „M-a sunat cineva,” a zis, cu vocea înghețată de frică. „Mi-a zis să nu aprind lumina, să stau jos și să nu mă mișc până vine… mama.” Ana i-a pus haina pe umeri. L-a tras afară, încet, ca dintr-o fotografie care se rupe. Pușcașul ploii s-a oprit cu totul. De la distanță, orașul gemea încet, ca o mare în afara sezonului.
S-a uitat la telefon. Ecranul era ud. Mâinile îi tremurau. A deschis agenda și, fără să gândească, a apăsat pe propriul ei număr. A așteptat „bip”-ul și a șoptit în difuzor cu aceeași respirație strânsă: „Nu aprinde lumina. Stai nemișcat la kilometrul treizeci și opt. Vin.” A închis, iar în piept i s-a spart ceva, ca o sticlă sub talpă. A realizat, cu un fel de groază liniștită, că vocea din noapte fusese a ei, aruncată înapoi, ca o pasăre care își găsește drumul spre cuib numai dacă îi fluieri o melodie. Timpul nu se îndoise miraculos; doar un gol de zece ani se umpluse, pentru o secundă, cu același aer.
Au stat amândoi pe marginea șinei, ea ținându-i mâna, el ținând cu degetele mici armonica. „Cum te cheamă?” „Andrei,” a zis. „M-am pierdut. Mama e… mama vine.” Dinspre șosea s-au auzit pași grăbiți, un strigăt spart de plâns, iar o femeie a apărut, udă până la os, cu ochii aprinși de panică. Și-a încolăcit copilul fără cuvinte, ca o ancoră scăpată în sfârșit la fund. Ana i-a zâmbit și a făcut un pas înapoi, simțind cum genunchii, sub ea, își amintesc mersul. Clinchetul barierei a sunat din nou, un fel de „gata”.
Dimineața a prins-o pe Ana pe scările blocului, cu palmele mirosind a fier și a mentă. S-a așezat între ghivecele ei obosite și a dat play, pentru ultima dată, la mesaj. Acum auzea clar: pauzele, respirația reținută, tremurul în consoane – a ei. Își auzea propria frică, transformată într-o frânghie aruncată peste abisul nopții. Pentru prima oară după zece ani, nu l-a mai căutat pe Matei în fiecare sunet. L-a căutat în felul în care se așezase ploaia pe umerii ei, în felul în care o altă mamă își recuperase copilul, în felul în care își spusese singură: vin.
A deschis cutia de carton de sub pat, cea cu bilete vechi de tren, fotografii de școală și o armonică roasă pe colțuri. A așezat armonica la geam, în lumina caldă a dimineții. A închis ochii și a lăsat orașul să respire prin ea. Atunci a venit un nou mesaj. Tot de la „Matei”. Un fișier vechi, datat cu ani în urmă, rătăcit prin cine știe ce backup. „Mamă,” a zis o voce tânără, fericită, „nu aprinde lumina, vreau să-ți arăt cum se vede răsăritul din întuneric.” Ana a râs scurt, cu lacrimi. A coborât și a ieșit în fața blocului.
Răsăritul a prins bălțile ca pe niște oglinzi mici de tren, în care cerul s-a plimbat, încet, ca un vagon lumânat din interior. În ele, a văzut o femeie care nu mai aștepta un miracol, ci mergea spre el. S-a uitat la cer și a șoptit, firește ca un salut: „Sunt aici.” În depărtare, ca o semnătură, un clinchet metalic a mai bătut o dată, apoi s-a topit în zi.