Marțea aceea nu avea nimic special, în afară de ploaia măruntă care topea orașul într-o supă de lumini. Ana tocmai își turnase cafea când soneria a tăiat bucătăria în două. La ușă, un curier cu gluga trasă pe ochi i-a întins un plic îngălbenit, cu timbru de 2004 și colțuri roase de timp. „Asta s-a rătăcit pe la noi… pare important”, a murmurat. Când a atins cerneala, Anei i s-a tăiat glasul: literele înclinate, buclele tremurate—era scrisul mamei. Mamei despre care satul spune că se înecase într-o inundație, într-o noapte tulbure pe care Ana n-a încetat să o viseze.
A rupt plicul ca pe o piele veche. Înăuntru, o hârtie care mirosea a mușețel și pod: „Ana, dacă plicul acesta a ajuns la tine, înseamnă că marțea s-a aliniat, în sfârșit. Întoarce-te la casa din vale. Sub nuc, acolo unde plânsul se ascunde în rădăcini, e o cutie. Nu o deschide înainte de miezul nopții. Adu-ți aminte de cântec.” Lângă scrisoare, o cheie ruginită, un fir de liliac presat între pagini și o fotografie neclară cu un bărbat ținând în brațe un copil somnoros. Bărbatul avea o mână bandajată, iar copilul un tiv ars la rochiță. Ana a simțit cum inima îi coboară în palme.
Drumul spre sat s-a înfășurat în jurul ei ca o eșarfă udă. Pe marginea șoselei, bălți de cupru, în aer miros de tutun vechi și frunze zdrobite. Poarta verde a scârțâit cu același sunet de pe vremuri. „Ana?” Tanti Varvara—cu basma înflorată și palmele mirosind a tămâie și cozonac—a ieșit din casa de vizavi. „Să nu rămâi singură diseară, fată. Noaptea trage după ea lucruri care n-au fost spuse.” Din capătul uliței, poștașul, Petre, a apărut cu bastonul lui din lemn de prun. S-a uitat la plic, la cheie, apoi la Ana. „A venit, în sfârșit”, a spus, și zâmbetul lui i s-a zdrobit într-o clipă. „Ce anume?” „Marțea.”
Când ceasul din odaie a lovit douăsprezece, Ana era sub nuc, cu genunchii în pământul reavăn. A dat la o parte frunzele ude, a simțit lemnul sub degete și a scos la lumină o cutie de tablă, ciupită de rugină ca o coardă falsă. Cheia a tresărit în broască, iar capacul a suspinat. Înăuntru, un casetofon mic, cu baterii de care s-ar fi rușinat orice iarnă, și o casetă marcată cu un cuvânt: „Cântec.” A apăsat Play. Banda a sfârâit, a tușit scurt, apoi a venit vocea mamei, atât de aproape încât Ana a dus mâna la gură, să nu-i scape un strigăt.
„Dacă mă auzi, înseamnă că ai ajuns până aici, Ana. Trebuie să știi despre seara aceea. Nu s-a înecat nimeni în inundația despre care ți-au spus. A fost foc, nu apă. Ai aprins un mănunchi de paie în șura lui Damian, jucându-te. Erai mică, ai fugit, iar Damian te-a scos din fum cu brațele lui și te-a ascuns sub nuc. Satul, însetat de vinovați, l-a gonit pe Damian. Eu am lăsat să creadă că am murit ca să-l opresc pe cel care voia să-l prindă. Adevărul nu e despre rușine, e despre nume. Iar numele tău nu e doar Ana.”
Ana a oprit banda. Respira. Numele lui: Damian. În fotografie, mâna arsă. În sat, cineva purta mereu o mănușă de piele pe stânga când venea iarna. Poștașul Petre. A alergat spre poartă, iar ploaia a început iar, măruntă, ca un pas cu grijă. L-a găsit pe bărbat stând pe prispă, cu bastonul lângă el. „Tu ești Damian.” Omul a închis ochii. „N-am mai fost de mult. Dar da.” „De ce scrisoarea acum?” „Pentru că marțea asta împlinești vârsta mamei tale de atunci. Pentru că am ascuns litere, dar n-am putut ascunde cântecul. Și pentru că, înainte să plec… trebuie să-ți dau înapoi numele.” A întins palma. Arsură veche, lucioasă, ca sticla.
„Mai e ceva ce nu știi”, a continuat el, cu vocea coborâtă. „Elena te-a crescut, dar nu te-a născut. Sora ei te-a născut. O cheamă Viorica, dar aici îi zice toată lumea Varvara. A rămas vizavi, să te vadă crescând fără să te piardă. Ne-am ascuns toți trei după povești: apă în loc de foc, moarte în loc de frică, un nume în locul altuia.” Ana a simțit cum lumea îi fuge de sub tălpi, cum nucul o privește dinspre copilărie. „Și tu… tu ești tatăl meu?” „Da”, a spus. „Și mi-ai bătut în geam în fiecare dimineață când îți veneau scrisori de la oraș.”
Ana a mers spre casa cu perdele albe, tremurând. Ușa s-a deschis înainte să bată. Tanti Varvara stătea în dreptul pragului, fără basma, cu părul cărunt strâns la ceafă. Sub ochiul stâng, același semn mic, despre care Ana își amintea vag dintr-o fotografie pe jumătate arsă. „N-am plecat niciodată cu adevărat”, a spus femeia. În aer mirosea a mușețel și a aluat dospit. „Mi-a fost frică de numele meu. Dar ți l-am cusut, bucățică cu bucățică, în rochițe, în ghiozdan, în pătura ta. Ți-am cântat cântecul pe la colțuri, ca să-l înveți fără să știi de la cine.”
În camera mare, luminată doar de o lampă, Ana a pus caseta din nou. Dincolo de vocile frânte, a recunoscut o melodie care i-a plutit toată copilăria în somn. Liniile de pe hârtia mamei, literele înclinate, ascundeau altceva: primul cuvânt din fiecare frază, citite pe verticală, scriau „ANA VARVARA DAMIAN”. A dus mâna în cutia de tablă și i-a simțit fundul fals. Cheia ruginită s-a potrivit într-o crestătură invizibilă. Înăuntru, un certificat de naștere cu numele care o spunea, în sfârșit, întreagă. Și o fotografie clară: Varvara tânără, cu Ana în brațe, Damian în spate, cu mâna bandajată, și Elena lângă ei, cu ochii umezi, ținând umbrela.
Ana a zâmbit prin lacrimi, de parcă ar fi învățat să meargă din nou. „Bună seara, mamă”, i-a spus femeii care-i cususe copilăria. „Bună seara, tată”, i-a spus bărbatului care-i băga scrisori în cutie în fiecare dimineață. Afară, ploaia s-a oprit ca o respirație ținută prea mult. În odaie, caseta a continuat să cânte, o notă după alta, lipind înapoi ce fusese rupt. Iar marțea care schimbă lucrurile a trecut prin sat ca o mânecă de cămașă albă, lăsând numele ei nou, curat, atârnat pe sârmă, la uscat.