Lenuța, o femeie dintr-un sat de lângă Făgăraș, a trăit toată viața cu durerea pierderii unui copil. Prima ei sarcină, la doar 21 de ani, s-a terminat tragic – fetița s-a născut moartă. Așa i s-a spus. Nici nu a apucat să o vadă.
Dar nu a putut renunța. În fiecare an, în aceeași zi, Lenuța scria o scrisoare adresată fiicei ei: „La mulți ani, puiul meu…”. Le ținea într-o cutie din lemn, în podul casei. Era felul ei de a rămâne mamă.
Într-o după-amiază liniștită, când avea 53 de ani, a auzit o bătaie timidă în ușă. A deschis. În fața ei, o tânără cu părul prins într-o coadă și ochii identici cu ai ei.
Fata i-a întins o hârtie îngălbenită. Era una dintre scrisorile pe care doar ea le scrisese. Cu lacrimi în ochi, fata a spus:
„Mă cheamă Andreea. Am fost adoptată în 1991. Iar asta… asta e de la tine.”
Lenuța a simțit cum i se taie picioarele. În mâinile fetei erau mai multe scrisori. Unele nici ea nu le mai amintea. O asistentă care lucrase în maternitate i le păstrase. Și i le dăduse fetei la 18 ani.
Testele ADN au confirmat: fetița nu murise. Fusese dată spre adopție fără știrea ei. Într-un alt oraș. Într-o altă viață.
Astăzi, Andreea vine în fiecare duminică la casa mamei sale. Mănâncă împreună, vorbesc, recuperează. N-au nevoie de explicații. S-au găsit. Și atât contează.
Această poveste este o ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.