Elena avea 64 de ani. De când rămăsese văduvă, viața ei devenise o rutină tăcută. În fiecare duminică, mergea la cimitir cu flori și o lumânare. Vorbea cu Victor, soțul ei decedat într-un accident stupid, de parcă ar fi fost acolo, lângă ea.
Într-o duminică, când a ajuns la mormânt, a simțit imediat că ceva e diferit. Pe cruce era o hârtie pliată atent, prinsă cu o piatră. A citit-o tremurând:
„Nu plânge, iubita mea. Eu sunt aici. Te aștept, dar nu te grăbi.”
Era scris EXACT cu caligrafia lui Victor. Cu acel mod unic în care făcea litera R, rotund și mic. Femeia a început să tremure. A căzut în genunchi. Nimeni nu o văzuse punând hârtia, și nimeni din familie nu putea imita scrisul.
Apoi a început să simtă o liniște ciudată, dar plăcută. Ca o căldură în piept. De atunci, Elena merge în fiecare duminică… dar nu mai plânge. Zâmbește.
Această poveste este o ficțiune. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare.