Ușa s-a închis încet în urma lui, iar Anna a rămas nemișcată, cu mâna încă întinsă spre fiul pe care nu-l mai recunoștea. O clipă, poate două, timpul părea că s-a oprit. Vântul de seară o izbea în obraji, dar ea nu-l simțea. Trupul îi era viu, dar sufletul parcă i se scurgea încet prin talpă, în cimentul scării murdare.

Nu știa cât a stat acolo, privind ușa ca pe o enigmă fără răspuns. Poate câteva secunde, poate o viață. Când și-a dat seama că lacrimile se uscaseră pe obraji și că mâinile îi tremurau, a coborât încet treptele, sprijinindu-se de balustrada ruginită. Fiecare pas părea desprins dintr-un vis urât — unul din acelea din care nu te trezești, oricât ai încerca.

Afară începea să se întunece. Blocul era vechi, curtea — plină de bălți și gunoaie. O pisică slabă a trecut furiș pe lângă ea, miaunând scurt, apoi s-a pierdut după colț. Anna s-a oprit lângă un gard, sprijinindu-se de el. Gândurile i se învârteau haotic în minte. De ce? De ce mă respingi, Luca?

Ea nu ceruse nimic. Nu voia bani, nici casă, nici milă. Voia doar să-l vadă. Să-l țină o clipă în brațe. Să simtă că a meritat — că anii petrecuți în închisoare, rușinea, tăcerea, așteptarea, toate au avut un rost.

Dar Luca… Nu mai era băiatul blând care se uita la ea cu ochi mari și calzi. Băiatul care îi desena inimioare pe colțul caietului și-i aducea flori de câmp. Acel copil nu mai exista. Dispăruse undeva, probabil în același timp în care ea intra între gratii, iar el în viața de adult, cu alegerile lui greșite și durerea lui mută.

O bătrânică a trecut pe lângă ea, i-a aruncat o privire scurtă, apoi și-a văzut de drum. Anna s-a trezit din gânduri. Nu putea rămâne acolo. Trebuia să plece. Dar unde?

A pornit pe jos, fără țintă. Străzile orașului erau agitate — oameni grăbiți, claxoane, vitrine luminate. O lume care nu avea nicio idee că, printre ei, mergea o mamă cu inima frântă.

După o vreme, a găsit o bancă într-un mic parc. S-a așezat și și-a strâns geanta la piept. Aerul mirosea a frunze ude și a fum de țigară. În jur, tinerii râdeau, copiii alergau, un cuplu se săruta sub un copac. Viața mergea mai departe. Fără ea. Fără Luca.

Se întrebă dacă greșise. Dacă ar fi trebuit să-l lase să răspundă el pentru fapta aceea. Poate, dacă și-ar fi asumat greșeala, ar fi devenit mai responsabil. Mai om. Poate sacrificiul ei nu l-a salvat, ci l-a ruinat.

Sau poate… poate durerea lui era prea mare. Poate vina îl apăsa prea tare, și nu știa cum s-o privească în ochi. Poate de aceea o alunga. Poate că era un mod de a se pedepsi singur.

Gândurile nu-i dădeau pace.

– Totuși… de ce, Luca? – a șoptit în noapte.

Un tânăr cu o bicicletă s-a apropiat și a întrebat:

– Totul e în regulă, doamnă?

Anna a tresărit. A zâmbit slab.

– Da… doar mi-am amintit de cineva drag.

– Vreți un ceai? – a spus el, scoțând un termos din rucsac.

A dat din cap și a acceptat. Ceaiul era dulce, fierbinte, reconfortant. L-a băut în tăcere, apoi și-a cerut scuze, s-a ridicat și a plecat mai departe.

Orașul avea și fețe blânde. Nu era doar nepăsare.

A doua zi, Anna s-a dus la adăpostul de femei din cartierul vechi. A așteptat ore întregi la coadă, dar într-un final a fost primită. Pat, supă caldă, o pătură curată. Nimeni nu întreba prea mult. Acolo erai doar un om — fără trecut, fără păcate, doar cu nevoi.

În seara aceea, înainte de a adormi, a scris o scrisoare. Nu pentru Luca. Ci pentru sine.

Dragă Anna,
Ai făcut ce ai crezut că e bine. Ai iubit. Ai sacrificat. Ai sperat. Dar uneori, nu primim ce merităm.
Uneori, oamenii pe care i-am iubit cel mai mult devin străini. Asta nu înseamnă că greșeala a fost dragostea. Înseamnă doar că viața doare.
Dar ești aici. Încă respiri. Încă vezi cerul. Încă ai dreptul să speri. Nu pentru el. Pentru tine.

Cu dragoste,
Anna.*

A doua zi dimineață, s-a trezit devreme și a ieșit afară. Aerul era rece, dar cerul senin. Soarele abia răsărea, iar orașul se trezea încet. Anna a inspirat adânc. Avea un drum lung înainte. Dar pentru prima dată, nu mai căuta pe nimeni. Nu mai aștepta nimic. Doar mergea. Pentru ea însăși.

Și poate, într-o zi, Luca își va aminti. Va căuta. Va regreta.

Dar până atunci, ea trebuia să trăiască. Nu ca o umbră. Ci ca o femeie care a pierdut totul… și care, tocmai de aceea, poate construi totul din nou.