Zgomotul uşor al ploii de afară se auzea prin fereastra deschisă. În camera mică, luminată doar de câteva leduri de culoare caldă, atmosfera părea încărcată de un fel de tensiune eliptică, ca ispita unei săli de judecată. Emilia privea valiza din faţa uşii şi nu mai ştia dacă să izbucnească în plâns sau să râdă. Se simţea ca într-un vis în care cadrele cinematografice se schimbă faster decât poate raţiunea să le proceseze.

— Te rog… — a şoptit Luc, cât se poate de stins. — Hai, stai să vorbim…

Dar Emoţia ei fusese pregătită de minute-două, poate chiar de ore. Odată cu spusele lui Tom, fratele mai mic al Emiliei (acela la care fuseseră transferate economiile), ea revăzuse totul cu alţi ochi. Luc nu izbutea să desfacă nodul încărcat de suspiciune.

— Nu mai e despre bani, Luc — a început Emilia, cu vocea tremurând, dar hotărâtă. — Sunt despre încredere… care s-a rupt. Îți amintești când ne plimbam la malul Mării Negre? Era totul atât de spontan… Eram doar noi doi și visurile noastre. Și… totul părea imens, ca oceanul. Acum însă suntem… departe unul de altul, ca două insule. În absenţă.

Luc părea că va rosti ceva, dar apoi şi-a înghiţit cuvintele. Uita de şocul venit din cunoştinţa intentiei lui reale — cumpărarea unei vile cu banii pe care nu-i agreatese. Prefera să creadă că o scurtă călătorie i-ar alina făpta. De fapt, totul era tocmai despre negaţia încrederii.

— Îmi pare rău — a spus el micişor, privind la podea. — M-am îndrăgostit de ideea că voi fi iar… responsabil, că voi da un sens vieţii noastre. Am… greşit când nu ţi-am spus. Am vrut să te protejez de grijă, de teama că… afacerea se va complica.

— Protejat? — a ridicat Emilia o sprânceană sceptică. — Ai protejat ceva atunci când ai decis de capul tău? Când m-ai făcut să tac și să mă crezi că totul va fi bine?

Inima îi bătea cu putere. Îi era rău de el, își amintea cât de empatic fusese — însă ce era de acum avea altă dimensiune.

— Am spus-o fratelui meu — a precizat Luc, mai cu voinţă. — Mi-a zis să-ţi dau timp să procesezi. Dar deodată, tu nu ai fost acolo sâmbătă să semnăm, și am obosit de aşteptat.

Îşi ridică capul, cu ochii umezi, dar păstra distanţa. Emilia se aşeză pe fotoliu, schimbându-şi poziţia. Feel-ul era acela al unei înfruntări între ideal și realitate. Îşi venea în minte intersecţia de dese-relaţii din căsătoriile destrămate: supuneri, compromisuri, promisiuni neonorate…

— Şi zici că te-ai simţit responsabil — murmură ea. — Dar dacă într-adevăr ai vrut asta, de ce nu le-ai cerut permisiunea chiar ție? Ce dacă îmi trimitea ochii să mă întreb, să te întreb „ce faci cu viitorul nostru și de ce nu-mi ceri părerea?” În loc de asta, tu ai mers pe varianta secretă.

Luc întoarse capul. Părea mâniat… pe sine.

— Ți-am spus, am vrut să te feresc. Am crezut că e pentru binele nostru.

— Pentru binele nostru? — repetă Emilia cu amărăciune. — Tu ai spus „aproape totul s-a terminat”, când mi-ai scoasă din cont bani – bani ce-mi aparţineau, nu „legea pe care noi trebuie să o respectăm”. Acum e clar: ai gândit în locul meu. Ai hotărât în numele nostru. M-ai lăsat fără nici măcar un cuvânt.

Se întrerupse. Respiraţia îi era accelerată. Simţea că un soi de barieră aproape psihică s-a rupt odată cu plecarea lui spre bancă cu valiza… iar poza aceea de la început, cu fericirea de altădată, părea ca un desen înfipt într-un ziar vechi. Altceva; nu doar o carte de amintiri ci o dureroasă oglindă a ceea ce fuseseră.

— Cred că n-ai ce să-mi mai spui, nu? — murmură ea, jocând una din lămpile de lângă fotoliu. — Vrei să-mi spui că greşelile tale erau pentru mine? Pentru că dacă nu… atunci iară numele “dragoste” devine ipocrizie.

În spatele semnalelor reciproce, se ascundea o tristețe profundă. Din fericire, Amelia îşi organizase viaţa mental, iar răul se coagula într-un mod ce-i permitea să-și continue stabil, chiar bucurându-se de libertatea pierdută.

— Eu… îți cer iertare — spuse Luc, aproape imediat după o clipă de pauză. — Vreau să încerc s-o repar. Ne putem duce la terapie de cuplu, putem vorbi serios, poate… începe din nou o construcție reală, nu pe jumătăţi de adevăr.

Era suna tentant, dar greu. Scurt-circuitul încrederii fusese tăiat dintr-o bucată; reconstrucția nu era doar despre sentiment, era despre sarcini konkrete: timp, sinceritate, responsabilitate și, mai ales, repaosul unei speranţe fireşti, nu a unei manipulări cu bună intenţie.

— Ce-ar fi dacă am merge săptămâna asta? — continuă el, cu voce caldă, dar delicată. — Empatizez cu soția mea… ambiția mea prost înțeleasă a dus la asta. Unit.

Emilia simţi un nod ridicându-se în gât. Îi venea uşor să accepte, dar toate scânteile vremurilor bune păreau stingându-se. Îi era teamă: dacă acceptă, se reîntoarce în aceeași ecuație. Dacă refuză, va fi rămasă complet singură… și liberă, poate.

Respira lent.

— Știi… — șopti ea. — Nu știu ce vreau… nu știu dacă răspunsul e “dau o a doua șansă” sau “îți cer plecarea completă a relației”. E prea mult sâmbătă asta, ca să pot decide că e corect acum.

— Pentru orice ai avea nevoie, sunt aici — șopti el, cu ochii fermi — chiar dacă decizi să nu stăm împreună. Vreau să fiu persoana care nu rupe, ci care asumă.

Tăcerea ce urmă fu încărcată cu o eleganță gravă. Emilia simți că are din nou control— asupra emoției, asupra deciziilor. Simți că soarta lor nu e o școală de dureri silite, ci un soi de punte între responsabilitate și onoare. Era hotărâtă: acel moment nu era atât un capăt, cât începutul unei conversaţii virgine, pe o pagină albă — indiferent unde va duce.

— Dă-mi două zile — spuse ea. — Vreau să stau singură, să respir liber, și să mă gândesc. Doar atât.

Luc exclamă cu uşoară speranţă:

— Două zile… orice ai vrea. Și dacă la sfârşit decizi… una din valorile mele e responsabilitatea.

Emilia ridică valiza, zâmbind amar:

— Atunci, această valiză va sta aici până luni. Ne vedem marți seară… la terapia de cuplu.

El zâmbi timid, cu ochii ușor umezi. Vinerea ce a urmat, au intrat fiecare în drumul lor mic: el a vorbit cu mama lui la telefon, plângându-i de milă că a provocat atât stres. Ea a făcut o plimbare lungă — fără nimic altceva decât gândurile ei. Au avut mese separate, dar au simţit o uşoară responsabilizare a fiecăruia. Libertatea lor comună s-a reorganizat.

Luni seară, valiza Emilia era tot acolo. Nu era nici „aici acum”, dar nici „a rămas pierdută”: un intermediu, un semn de revenire, o speranță. Marți la terapie, toți au fost acolo: Emilia, Luc şi terapeutul care se așezase elegant lângă o mică tabletă și scria cu atenţie.

În timp ce şedinţa începea, Emilia închise ochii în semn de curaj. I se părea prima dată de la incident că era în siguranță — și trebuia să vorbească, pentru a reconstrui ce fusese construit la un moment dat, sau să spună „nu mai vreau această reconstrucție”… oricum s-ar fi terminat, ea simțea că viața poate merge mai departe. Și așa a și fost. Pentru că responsabilitatea nu rămânea în portofelul nimănui, ci urma drumul: de-a lungul zilelor, a zâmbetelor redescoperite, a apusurilor calde. Și mergea mai departe.