Pașii o dureau, tălpile erau ude, reci și amorțite, dar Emma continua să meargă înainte, strângând coșul jilav la piept ca pe un talisman. O frunză i se lipise de obraz. Nu o dădu jos. Nu mai avea putere. Îi era frig, îi era foame și simțea cum fiecare pas era făcut mai mult cu voință decât cu mușchi. Picioarele i se împotmoliseră în noroi, hainele ude se lipeau de piele, dar ea mergea. Mergea pentru că a rămâne pe loc însemna să cedeze. Și dacă ceda, nu mai era cale înapoi.

Încerca să-și aducă aminte ceva — orice: o piatră ciudată, o rădăcină de copac, o tufă de zmeură. Însă pădurea era acum un loc străin, fără formă, ca un vis urât. Totul arăta la fel. Fiecare copac, fiecare potecă, fiecare umbră. O lume tăcută și umedă, care părea că o înghite încet.

Un freamăt se auzi brusc în stânga. Emma se opri, încordată. Inima i-o luă la goană. O fi mistreț? Sau doar o veveriță? Sau… altceva?

— Calmează-te, își zise în gând. E doar o pădure. Doar niște copaci și ploaie. Nu există monștri. Doar frica ta.

Dar în acea clipă, frica era reală. Prea reală.

Își întinse brațele în jurul pieptului, încercând să se încălzească, apoi înaintă mai departe, cu pași mici, fără direcție clară. Deodată, în depărtare, i se păru că zărește o lumină slabă. S-a frecat la ochi. Poate doar i s-a părut. Sau poate era reflexia apei pe scoarța copacilor.

Dar și-a spus: Trebuie să merg spre acel punct. Chiar dacă e o iluzie.

Pe măsură ce înainta, auzea tot mai clar sunetul propriilor pași și un foșnet de frunze din spate. Se întoarse rapid, dar nu era nimeni.

— Emma!

Vocea venea de departe, spartă de ploaie și ecou. Un șoc îi trecu prin trup.

— Emmaaa! — din nou. Mai clar, mai aproape.

Coșul îi căzu din mâini. Nu conta. A început să alerge, cât o țineau picioarele.

— Sunt aici! Aici!

Frunzele ude o plesneau pe față. O ramură îi zgârie obrazul. Nu simțea. Alerga spre glasul acela.

Dintr-un tufiș a apărut Luca, fiul ei, cu ochii măriți și părul ud, lipit de frunte. Avea în mână o lanternă, iar pe chip i se citea un amestec de ușurare și spaimă.

— Mamă! — strigă și se năpusti asupra ei, cu o forță neașteptată. Se prăbușiră amândoi pe genunchi, în noroi, îmbrățișați.

— Mamă, te-am căutat! Am crezut…

Emma îl strângea la piept, tremurând.

— Sunt bine… E în regulă… Acum e bine…

Apoi, din spate, apăru și Thomas, soțul ei, palid, cu o lanternă în mâna stângă și o pătură în cealaltă. Avea ochii roșii, barba nerasă, și părea să fi îmbătrânit cu zece ani într-o zi.

— Doamne, Emma… unde ai fost?!

— Am pierdut direcția… am fost atât de sigură că mă pot întoarce singură… — vocea îi era răgușită, obosită.

Thomas nu spuse nimic. Se apropie și o strânse în brațe, peste Luca, ud, murdar, în genunchi în noroi.

— Credeam că nu o să te mai văd…

— Și eu credeam că n-o să mai ies…

Luca plângea. Emma plângea. Thomas își înghițea lacrimile, dar ochii îl trădau.

— Când ai întârziat, m-am gândit că poate… nu știu… că ai găsit altă potecă. Dar când am văzut că telefonul e în mașină, am știut. Am sunat imediat la poliție. Au spus că vin, dar n-am putut sta. Am plecat singuri. Cu lanternele, cu Luca. Nu puteam să aștept… acolo.

Emma clătină încet din cap.

— Voi ați venit… după mine…

— Normal că am venit, spuse Thomas, aproape supărat. — Ce credeai? Că o să dorm liniștit în timp ce tu te pierzi în pădure?

Emma zâmbi printre lacrimi.

— Chiar am crezut asta… un moment…

Thomas dădu din cap și o acoperi cu pătura. Apoi o ajută să se ridice.

— Haide, e aproape. Mașina e la câteva sute de metri. Te așteaptă și o ciocolată caldă. Și șosete uscate.

— Și o pătură mare, adăugă Luca cu mândrie.

Emma își strânse coșul, deși mai avea doar câteva ciuperci în el.

— Le-am adunat… până la capăt.

— Le vom pune la uscat, să nu zici că a fost degeaba, zâmbi Thomas.

Pe drum spre mașină, Emma mergea încet, sprijinită de băieții ei. Noroiul nu o mai deranja. Nici frigul. În jurul ei, pădurea era aceeași — umedă, tăcută, impunătoare. Dar înăuntrul ei, totul era altfel.

Tăcerea fusese înfricoșătoare. Acum era liniștitoare. Învăluită de prezența lor, Emma simțea, pentru prima dată în acea zi, că nu mai are de ce să lupte singură.

Ajunși la mașină, Thomas deschise portbagajul, scoase un termos și o pătură de lână. Luca porni încălzirea. Emma se așeză pe bancheta din spate, înfășurată în pătură, cu mâinile în jurul ceștii de ciocolată caldă. Nu spunea nimic. Doar privea prin geam stropii de ploaie și licăririle lanternelor polițiștilor care abia soseau.

— Data viitoare mergem toți împreună. Și cu hartă. Și cu GPS, spuse Thomas.

— Și cu mâncare mai bună!, adăugă Luca.

Emma încuviință din cap. Și, pentru prima dată după o zi de iad, râse. Un râs stins, cald, care pornea din inimă. Nu mai conta că plouase, că rătăcise, că se temuse. Ce conta era finalul.

Familia ei era acolo. O țineau de mână. O căutaseră. O găsiseră.

— Mulțumesc, șopti ea. — Pentru tot.

Thomas o privi pe furiș, apoi îi luă mâna rece în a lui.

— Emma, ai fost, ești și vei fi mereu comoara noastră. N-ai fost niciodată pierdută cu adevărat. Nu cu noi în viața ta.

Ea închise ochii pentru o clipă. În ciuda durerii, a epuizării și a noroiului, simțea pace. Ceva se schimbase. Poate în ea, poate în relația lor, poate în felul în care avea să trăiască zilele ce vor urma.

Dar știa un lucru: nu mai era singură. Și poate că, în pădurea aceea necruțătoare, exact asta trebuia să descopere.