Margareta a parcurs rapid distanța până la ființa de pe aeroport. Fiecare pas era greu, presărat cu furie, dezamăgire și o dureroasă senzație de trădare. În fața ei stăteau Lucas și Sophia — chipuri străine de familia ei acasă, dar atât de familiare în acel moment al răsturnării.

Lucas era prins pe picior greșit. Și-a scos ochii din valiză și a ridicat privirea către Margareta. În aer plutea o încordare teribilă.

— Margareta! — a schițat un oftat amestecat de uimire și vinovăție. Fața i s‑a înroșit, iar gâtul s‑a contractat. — Eu… nu e ce crezi…

Margareta a ridicat o sprânceană și și‑a ținut bagajul strâns în mână.

— Nu–mi spune, Lucas, îi spuse cu glas tăios. Îți dădeai indicații cu ea pe Whatsapp în timp ce spuneai acasă că ai febră?

Liliana (fostă Alisa, sora Margheritei în prima variantă) a privit în jos. Deși fusese chemată la marginea acestei catastrofe, încă păstra o fărâmă de umanitate — dar nu îndrăznea să ridice privirea.

Sophia (Sofia) s‑a înroșit ca o roșie de septembrie. Avea buzele întredeschise, smerenie clară și un fior jenat. A înțeles—prea târziu—magnitudinea scenei.

— Margareta, a șoptit Lucas, cu voce tremurândă. — Nu e doar vina mea… E o prostie. Nu trebuia să vin…

— Nu‑i nimeni să te fi forțat — i‑a tăiat-o ea printr-un ton glacial. — În timp ce eu plângeam de oboseală după gătitul ciorbei pentru tine, tu te împachetai cu altă! Ai renunțat la mine, la noi, într‑o clipă.

Câteva secunde au trecut ca ecouri în urechile lor. Frigul se infiltra în corp, iar forfotica aeroportului se diminuase în surdină.

Lucas a făcut un pas înainte, dar Margareta a ridicat mâna ca să oprească orice mișcare.

— Nu te apropia!

A urmat o tăcere apăsătoare. Apoi, cu glas calm, dar rece, Margareta a continuat:

— Eu am cumpărat biletele, eu am visat la acea vacanță. Am adunat bani, am plănuit. Tu erai bolnav, mi‑am zis, din dragoste te privesc. 37,5°C, am crezut‑o. Dar 37,5 — în trei zile — ce prostie! Îți era mai ușor să minți…

Sophia, cu ochii în pământ, a murmurat:

— Îmi pare rău… nu știam…

Margareta s‑a întors și a privit‑o drept:

— Scuză‑mă, copila, dar nu e vina ta. Tu ai vrut o aventură. Acum plătești. Rămâi aici. Trebuie să‑ți înveți lecția.

Sofia a dat din cap și a coborât să se așeze pe prima bancă de pe holul aeroportului. Margareta a îndrumat-o cu o mișcare a palmei.

— Stai acolo și reflectează asupra lor.

Lucas a găsit acel moment de răgaz ca să se apropie, cu un pas lent, neașteptat. A vrut să ridice mâna. Margareta a izbucnit într‑un râs uscat, amar.

— Nu te atinge de mine!

Tăcerea a redevenit stăpână. Margareta și‑a înălțat bărbia, cu demnitate — cu o calmă furie în privire. A fost un om. A fost soț. Pentru asta, merita mai mult decât câteva scuze pe fugă.

— Uite, Lucas, i‑a spus ea încet, dar clar. — Nu există împăcare… Nu astăzi. Eu zbor acasă, scap de dezastru, și îmi voi aduna viața din cioburi — fără tine. Și fără scuzele tale pe jumătate.

Lucas a înlemnit. Cuvintele ei sunt o sentință, grea și dureroasă. A vrut să spună ceva. Să explice. S‑a uitat la Sophia. A văzut cum fata plânge. I‑a tremurat vocea.

— Margareta, nu te supăra…

Dar cuvintele s‑au oprit, asemeni unui ecou în gol. Nu a existat loc pentru ele.

Margareta și‑a înfășurat geaca, a pus valiza peste umăr și s‑a întors spre ieșirea din aeroport. A alunecat cât de demn a putut, cu pași rapizi și fermi.

În momentul în care a ajuns la poarta de plecare spre avionul ei, s‑a oprit o clipă. A închis ochii. A inspirat, cu putere. Apoi s‑a întors spre Lucas și Sophia, care încă stăteau în urmă și au privit‑o goliți de suflet. Margareta și‑a ridicat pumnul și l‑a strâns la inimă, fără zgomot — o palmă invizibilă dată inimii.

— La revedere, Lucas. Nichi altă dată.

A pășit prin poartă. A dispărut.

Lucas și Sophia au rămas acolo, cu spaima, regretele și carnea încleștată de fiorul trădării. Nimeni nu a avut curaj să spună sau să facă ceva.

După un moment, Sophia s‑a ridicat și a spus cu voce tremurândă:

— Eu plec.

Lucas a privit‑o cu o tristețe adâncă.

— Eu am pierdut totul…

Cu acele cuvinte simple, tabloul s‑a descompus: Lucas, pierdut, iar Sophia, plină de regret.

Și Margareta… pleca. Cu inima sfâșiată, dar cu demnitate vie, ieșea dintr‑o poveste în care nu îi mai aparținea nimic. Și începea un nou capitol — acasă, cu forță, cu durerea ca alianță. Continuarea vieții putea să înceapă.